Maroc – Tara tarabei continue

Pe 15 martie am fost in Marrakech, Maroc. Cum daca te duci in Bulgaria nu se poate contoriza ca ai fost in alta tara, a fost prima mea iesire din Romania. Daca nu aveti rabdare pana la final, va spun de pe acum ca a fost o experienta extraordinara.

Dupa 5 ore in avion, cu escala la Milano, am ajuns in regatul lui Mohammed VI. Am coborat din avion cu ochii beliti cat cepele si super entuziasmat de peisaj si am “zburat” pana la…. pana la controlul de pasapoarte. Acolo am completat o hartiuta in care spuneam de unde veneam, unde mergeam, cum ne cheama si unde o sa stam si ne-am asezat la coada care a durat mai bine de o ora. Odata ajuns la persoana care verifica pasaportul, am crezut ca verifica chestionarul completat sau ceva… Nu, a scris ceva intr-un carnet apoi a pus o stapila pe pasaport, a aruncat hartiuta completata de mine intr-un mare maldar de alte hartiute constiincios completate de alti doritori de Maroc si mi-a dat pasaportul. Ah, nu existau pixuri langa acele chestionare. O mare de oameni cu hartiutele in mana erau ca niste zombi in cautarea unui instrument de scris.

Uitand de timpul mort din aeroport, am ajuns la riadul unde urma sa fim cazati. Riadul asta e un fel de pensiune de pe la noi, nici hotel da nici in casa omului. Ornamente arabesti, camere mici cu paturi imense si furnici. Furnici peste tot! Odata ce m-am imprietenit cu vietatile, cazarea a fost super tare. Mic dejun gustos si ceai de menta demential. Dar nu despre cazare voiam eu sa va povestesc.

In Marrakech am experimentat Jamaa El-Fna, piata lor cea piata, balciul in aer liber, locul lor de fala. In momentul in care intri in locul asta trebuie sa fii atent la buzunare (la fel ca si la noi in piata) si inarmat cu mutla rabdare. Aici sunt femei care trag de femeile turiste sa le faca desene cu hena pe mana, barbati cu serpi, maimute si orice animale cu care poti face poze, africani care vand telefoane si ceasuri. Toata lumea vrea sa iti vanda ceva, sa iti arate ceva pe bani, sa obtina bani de la tine sub orice pretext, chiar si ca iti arata drumul spre o locatie. Piata asta este primul nivel al jocului in care tocmai il joci. Nivelul urmator sunt asa numitele souk, zone comerciale pe strazi inguste foarte aglomerate in care nu poti privi in ochi vanzatorii. Asa cum daca te uiti in ochii animalelor exista posibilitatea sa le provoci, asa si aici, in momentul in care te uiti la ei sau la produsele lor vei fi prins in jocul de a reusi sa refuzi sau de a negocia pretul care oricum e muuult prea mare. Dupa doua zile de negociat pentru orice am cumparat, am obosit sa mai negociez si doream doar sa intru sa las bani si sa iau produsul. DAR NU SE POATE!

Barba mea a atras mai mult decat ma asteptam sau as fi vrut. Toata lumea ma apela cu Ali Baba si nu intelegeam care e faza pana cand am intrebat un vanzator cu care am ajuns sa discut mai mult, atat despre barba mea cat si despre Maroc si Romania. Aparent, legenda cu Ali Baba este foarte cunoscuta si importanta la ei si apelativul Ali Baba, spus persoanelor cu barba, este un compliment. Eu, totusi, cred ca e undeva la mijloc intre compliment si luat la misto. Un fel de “boss” al romanilor, depinde cat de mult vrei sa il iei peste picior pe cel caruia ii spui asa.

Am vazut Marrakech, atat orasul vechi, medina, cat si orasul nou, Muntii Atlas, sate, sosele si popasuri, Ait Ben Hadou si Oarzazate. Totul este o taraba imensa in care gasesti ulei de argan (sticle, kilograme, tone, universul arganului), saluri, brelocuri, ochelari fake (mi s-a spus ca e fake marocan nu chinezesc) si, in principiu, orice se poate vinde, va fi vandut. Este o tara interesanta, cu un popor pe care il consider fascinant (aici ma refer la berberi) dar este extraordinar de obositor haosul si vacarmul din centrele comerciale cat si oricine vrea sa iti vanda si sa negocieze cu tine pretul.

Fii sociabilShare on Facebook